In plus, abordarea preponderent prohibitiva, prezenta in legislatia romaneasca are ca efect imediat descurajarea initiativelor pozitive si incurajarea ilegalitatii. De exemplu, supralegiferarea in domeniul vanatorii a afectat impatimitii acestei arte dar nu a schimbat mare lucru in lumea braconajului. Tocmai pentru ca nu exista mecanisme de control bine puse la punct. Pentru ca accentul este pus pe obtinerea de avize si pre-avize. Hartii care insa nu garanteaza respectarea ulterioara a legii.

O abordare opusa ar porni de la premisa ca cetateanul este de buna credinta. Ca el cunoaste legea si o va respecta. Prin urmare in locul avizelor ar trebui sa fie suficiente declaratiile pe proprie raspundere. Iar resursele consumate cu operatiunea “avizarea” ar putea fi realocate catre operatiunea “control” si “sanctiune” pentru cei care, intr-adevar nu respecta legea. Insa acest lucru presupune o oarecare coerenta legislativa. Care, in conditiile prezentei supralegiferari, este doar un deziderat.

Cel putin in Romania anilor 1999 – 2005 a existat un concurs de acte normative intre Parlament si Guvern. Au fost ani in care confuzia dintre executiv si legislativ s-a adancit intr-atat incat Guvernul ajunsese sa emita ordonante de urgenta pe banda rulanta fara ca macar sa aiba initiativa de a sesisza Parlamentul in legatura cu necesitatea adoptarii de reglementari intr-o anumita problema.

Procesul decizional legat de adoptarea unei legi in Parlament este unul foarte lent. Prin urmare, ani de-a randul Guvernul a “legiuit” prin ordonante de urgenta care au generat ulterior legi emise de Parlament in vederea aprobarii, modificarii sau abrogarii acelor ordonante. Si astfel s-a ajuns la un numar impresionant de acte normative care continua sa creasca in detrimentul eficientizarii actului legislativ si spre confuzia tot mai crescanda a cetateanului care este, de fapt, platitorul final.

Nu in ultima rand, acest haos legislativ este si rezultatul faptului ca alesii neamului, care produc pe banda rulanta aceste legi sunt straini de domeniul pentru care “proiecteaza” reglementari. Voteaza in Parlament fara a sti ce sau pentru ce voteaza. Nu ii cunosc pe cetatenii pe care ii reprezinta si nici nu sunt interesati de protejarea interesului public. Isi cunosc doar clientii politici si propriile interese. Prin urmare inteleg sa legifereze adoptand proiecte de legi pe care le testeaza apoi pe pielea cetatenilor si le modifica succesiv pentru a acoperi sau compensa pentru erorile pe care atat de usor le-au scapat din vedere in prima instanta.

Acest lucru s-a perpetuat timp de 18 ani si datorita sistemului de vot. Cetateanul nu a avut puterea deplina pentru a-si desemna reprezentantii in Parlament. El a fost obligat pana acum sa delege catre partidele responsabilitatea selectiei de candidati. Cetateanul a votat liste acordand de fapt, aproape in alb, un vot de incredere partidului. Iar alesii de lista s-au bucurat pana acum de avantajul de a nu putea fi controlati sau trasi la raspundere. Prin urmare mandat dupa mandat au votat exclusiv ce si cum le-a dictat partidul. Asta in cazul fericit. Pentru ca, se stie, de multe ori au preferat absenta de la sesiunile de lucru obstructionand suplimentar procesul legislativ.

Toate acestea se pot schimba incepand din 30 noiembrie 2008. Pentru ca votul uninominal permite cetatenilor sa voteze oameni, nu liste. Le permite sa ii cunoasca pe cei care aspira la titlul de parlamentar. Sa intre in contact cu ei, sa aleaga proiecte concrete nu planuri cuaternale de guvernare. Si, foarte important, le permite sa monitorizeze activitatea celor alesi si sa ii traga la raspundere atunci cand se abat de la cele promise in campanie. Pentru ca acum sunt cunoscuti, nu se mai pot ascunde in spatele unei liste. Asa cum sunt cunoscuti si primarii de sector. Acum cetateanul va sti pe cine sa dea vina, va sti cine lipseste de la sesiunile parlamentare sau cine doarme in timpul votului.